Eseuri

Aceasta este, pe repede-nainte, Epopeea lui Ghilgameș gravată pe tăblițe de lut acum 4000 de ani, ceea ce o face cea mai veche poveste din lume care a ajuns pana la noi. Ce e și mai uimitor este faptul că ea este încă citită cu bucurie și astăzi, și atât de multe dintre elementele ei se regăsesc în poveștile populare care au apărut până astăzi.

Cum zicea un articol fain citit mai demult pe bbc.com, „De la discuțiile la marginea focului și până la dramele de pe Netflix, narațiunea a fost un element esențial pentru fiecare etapă a societății umane.”

Vorbim de ceea ce se poate chema „darwinism literar”, adică ceea ce face ca o poveste bună să supraviețuiască, și motivele evoluționiste pentru care anumite narațiuni—de la Odiseea lui Homer la Harry Potter—au un așa succes. Astăzi, nu ne mai adunăm în jurul focului, însă adultul zilelor noastre petrece cam 6% dintr-o zi scufundat în povești pe diverse ecrane. Tot un fel de tăblițe de lut și ele…

Cum rămâne cu Povestea Noastră în timp ce citim Poveștile Altora?

Trăim într-o lume în care abilitatea de a spune o Poveste (bună) poate să însemne diferența dintre succes și eșec. Poveștile sunt mereu în jurul nostru și, fie că ne dăm sau nu seama, folosim puterea narațiunii în fiecare zi. Folosim povești să convingem, să amăgim, să explicăm, să distrăm, să ilustrăm ceva. Spunem povești să ajutăm un copil agitat să doarmă. Spunem povești să îmbunătățim calitatea unei glume, să demonstrăm un punct de vedere, să convingem pe cineva de adevărul nostru. Avocații folosesc puterea narațiunii să convingă jurații de nevinovăția clienților lor. Publicitarii folosesc povești să arate cât de incomplete ne sunt viețile fără produsele promovate de ei, care ne vor schimba pentru totdeauna soarta-nspre mai bine. În predicile lor, preoții folosesc povești pentru a ne convinge să „luăm calea binelui”. Iar politicienii… Toate poveștile gravitează în jurul acelorași tematici: alianțe care se fac și se desfac, indivizi care urcă și alții care coboară, comploturi, răzbunare, recunoștință, mândrie rănită, seducție cu sau fără succes, doliu și jale.

Chiar daca suntem sau nu conștienți de lucrul ăsta, adorăm să ascultăm și să spunem povești, pentru că poveștile iau haosul din viața noastră și dau zilelor și orelor o formă, un sens al ordinii, o semnificație.

Unii spun că nu există povești noi, ci doar moduri noi de a spune aceleași povești cunoscute. Suntem cu toții oameni, la urma urmei… Ne îndrăgostim de persoana (ne)potrivită, vrem să fim bogați, vrem să ajungem în vârful acelui munte, vrem să iubim și să fim iubiți, vrem să câștigăm un premiu și vrem să fim salvați. Cuvântul-cheie aici este „vrem”. Acest „Vreau” creează Povestea, mișcarea, dinamica. Da, noi suntem Personajul, dar Personajul nu e suficient ca să existe Povestea; nu există o Poveste decât atunci când Personajul vrea ceva—și vrea cu adevărat Ceva. și încă tot nu avem o Poveste, căci ceea ce Vrea Personajul îl mișcă în timp și spațiu, însă ceea ce creează de fapt Povestea este momentul în care în calea Personajului și a scopului său se interpune Obstacolul. Doar Obstacolul, împreună cu dorința puternică de a-l depăși, e ceea ce împinge Personajul—și Povestea—înainte. Această mișcare înainte creează conflict, acțiune, și mai multă mișcare, confruntare și, la final, deznodământul. Întotdeauna, în orice Poveste, cheia este Dorința Personajului de a-și atinge scopul. Această dorință copleșitoare întărește Personajul și îi dă puterea de a supraviețui tuturor suișurilor și coborâșurilor Poveștii.

Orice Poveste bună are un moment ‚Ah!’. Povestitorii fricoși nu spun povești cu ‘ah’, pentru că evită momentul culminant, atunci când Personajul este într-un moment de cumpănă și obține—sau nu—ceea ce își dorește. Orice Poveste are o traiectorie—un început, un mijloc și un sfârșit. Fiecare Poveste se termină cu un scop, ceea ce Aristotel numea Telos. Telos înseamnă mai mult decât un final, înseamnă că Personajul și-a atins potențialul. Cum ar veni, Telos-ul unei ghinde e să devină stejar…

Acuma, noi știm că, în viața reală, cea mai mare parte a ghindelor nu devin stejari. și în viețile noastre nu ajungem la Telos până nu murim. În schimb, ne târâm mereu prin al doilea act al poveștii, așteptând punctul culminant. Din cauza asta suntem atât de mulțumiți când citim o Poveste bine structurată. Din mediul sigur al sufrageriei noastre, suntem martorii strădaniilor și eșecurilor și triumfurilor unui personaj. Putem să urmărim cum alți diverși protagoniști își ating Telos-ul, știind în același timp că în viețile noastre nu s-a schimbat nimic, poate doar ca în timp ce citeam a apus soarele, a sunat telefonul sau e gata cina. Personajul nostru poate că a dus bătălii grele si a suferit pierderi însemnate, sau ceva l-a schimbat pentru totdeauna, și poate că, spiritual, Povestea asta ne-a schimbat, ne-a zguduit din temelii, dar, în tot timpul ăsta, lumea noastră de bază a rămas aceeași.

Cel mai probabil, lucrul ăsta se întâmplă datorită faptului că cititul sau ascultatul poveștilor activează anumite zone din cortex cunoscute pentru implicarea în procesarea socială și emoțională a informațiilor. Suntem obișnuiți cu clișeul „emisfera stângă este despre rațiune și calcul, iar cea dreaptă despre emoție și creativitate.”, însă nu e chiar așa.

„Emisfera stângă are o funcție narativă, e o regiune care servește la articularea lingvistică a desfășurării vieții unei persoane. Dar amintirile noastre autobiografice sunt localizate în principal în emisfera dreaptă, iar crearea unei narațiuni coerente a propriei vieți necesită cel puțin această formă bilaterală de integrare. Integrarea celor două emisfere ne ajută să dăm un sens propriei vieți.”—Daniel Siegel, „Mindfulness și neurobiologie”, Ed. Herald, 2016

Fiecare Poveste începe cu armonizarea emisferelor (dreapta pentru reamintirea experienței, stânga pentru a o putea povesti) și găsirea Vocii. Dar asta nu se poate face de pe margine, trebuie să intri în Poveste, să-ți dregi glasul și să lași vocea să înceapă.

Acum gândește-te la povestea ta șI întreabă-te:

• Cine „deține” povestea, a cui e ea, de fapt?
• Ce s-a întâmplat înainte să înceapă povestea?
• Ce s-a întâmplat după ce s-a terminat povestea?
• De unde stiu că s-a terminat povestea?
• Care e miza personajului?
• Ce se întâmplă dacă nimeni nu(-mi) spune povestea?
• Ce vrea cu adevărat personajul?
• Ce secrete ține personajul departe de audiență? Dar departe de sine?
• Ce face personajul ca să îșI seducă audiența, să o convingă de adevărul său?
• Cât de mult va crește personajul pe parcursul poveștii sale?

Sigur, sigur, șlefuim toată viața la Povestea Noastră, în speranța că o vom desăvârși. Însă arta nu e niciodată perfectă, și Povestea nu va ieși niciodată fix așa cum ne-o dorim. Poveștile respiră în propriul lor ritm și, atunci când sunt pregătite, pleacă de la noi pentru a-și trăi propriile lor vieți, ne abandonează. Uneori, revin peste ani și atunci nici nu le mai recunoaștem. Cel mai bun lucru pe care-l putem face e să le îmbrăcăm frumos, să le pieptănăm și să le dăm drumul în lume. Cine știe, peste 4000 de ani, cineva le va mai desluși încă de pe alte tăblițe de lut…

Spuneam cu ceva timp în urmă că până la final de an răspund la principalele trei întrebări pe care le aud în cabinet. Despre prima dintre ele De ce sunt eu cel care trebuie sa se schimbe? am scris acum două săptămâni.

Astazi mergem mai departe. A vorbi despre ceea ce simți—în ce fel te ajută?

Întâlnesc mulți oameni care spun: de vorbit pot să vorbesc și cu o prietenă, sfaturi îmi poate da și ea, îmi e mai ușor să discut cu o persoană cunoscută, și mai ales pe care nu trebuie să o plătesc ca să mă asculte. Corect? Da și nu. Mai ales nu.

Este adevărat că orice persoană apropiată poate fi o resursă-ajutor deloc de neglijat în procesul terapeutic. Cu terapeutul te întâlnești o oră pe săptămână, în timp ce o persoană apropiată îți este la îndemână mult mai mult timp. Chiar îmi încurajez clienții¹ să discute unele dintre lucrurile pe care le vorbim la cabinet cu cei de acasă, în masura în care consideră util, pentru a beneficia și de suportul lor în efortul de schimbare prin care trec.

Cu toate astea, nu este suficient. Care este, așadar, beneficiul de a discuta cu un terapeut? Care e rostul unei vizite săptămânale de 50 de minute pentru a cere ajutor calificat plătit? Ce rost are vorbăria?

Iata mai jos cinci dintre beneficii:

1. Vorbitul pune ordine în gânduri. Gândul e un copil fugar și pus pe șotii, care nu are consistență. La fel ca și scrisul, vorbitul obligă gândul să se disciplineze, să prindă formă, să aibă contur. Și, cel mai important, să se aștearnă într-o logică ce lasă să se vadă toate imperfecțiunile și toate rănile, căci fără această privire lucidă nici o vindecare nu este posibilă.
2. Vorbitul scoate de prin cotloane informații și legături mai putin conștientizate. Am asistat, de nenumărate ori, la „—Stai, abia acum când spun lucrurile astea îmi dau seama că de fapt…” și „—Ciudat, nu m-am gândit niciodată la asta până acum!”. Vorbitul are meritul de a ne face mai conștienți de gânduri.
3. Terapeutul este pregătit să identifice patternuri disfuncționale de gândire și reacție. Terapeutul nu este un ascultător ca oricare altul. Spre deosebire de un prieten, terapeutul are „cutiuțe secrete”, obținute în ani de formare, în care istoriile de viață, frustrările, neîmplinirile se așează cu grijă și își arată legăturile: slabe, vulnerabile, solide, mincinoase, autentice…
4. Terapeutul nu dă sfaturi. El este o „oglindă binevoitoare” care reflectă înapoi, într-o formă mai distilată, ceea ce a receptat de la client. Prietenii, colegii, rudele dau sfaturi, ei sunt, de multe ori, experți în cum să ne trăim viața. Terapeuții nu. Cine sunt eu să îmi asum aroganța de a-ți spune cum să-ți trăiești viața? Psihoterapeutul este precum un antrenor pentru un atlet: eventual, îi poate da apa și prosopul și îl încurajează de pe margine, însă nu va alerga niciodată în locul lui. Unii clienți se simt dezamagiți de asta: „—Cum, vin aici și nu-mi spui ce sa fac? Ce fel de psiholog ești tu?” Unul care are încredere că poți găsi soluția în tine însuți, cu ajutorul meu. Unul care te respectă suficient de mult încât să nu dicteze cum să traiești.
5. Terapeutul este legat prin „juramânt” (similar juramantului lui Hipocrate, în cazul medicilor) să păstreze confidențialitatea deplină asupra celor discutate în cabinet. Asupra sufletelor care se deschid în palmă sa în speranța vindecării.

Revin, până la finalul anului, așa cum am promis, și cu răspunsul la cea de-a treia intrebare: „Care e rata ta de succes—câți clienți își rezolvă problema față de câți vin la terapie?”

Doamne, dă-mi seninătatea de a accepta lucrurile pe care nu le pot schimba, curajul de a schimba lucrurile pe care pot să le schimb, și înțelepciunea de a ști să le deosebesc.

1. Pentru că e o iluzie să crezi ca îi controlezi pe ceilalți să facă o schimbare în locul tău.
2. Pentru că a-i schimba pe ceilalți e o formă mai mult sau mai puțin subtilă de manipulare.
3. A nu face nimic, sperând că schimbarea va veni de la celălalt, nu face decât să amane o schimbare benefică.
4. Pentru că e singurul lucru pe care îl poți face, în afară de a aștepta la nesfârșit ca salvarea să vină din afara ta.
5. Pentru că poți face ca lucrurile să se transforme în direcția pe care o vrei tu.
6. Pentru că tu, omule, ești un luptător și un cuceritor de teritorii necunoscute.
7. Pentru că numai tu poți ști cu adevărat ce îți dorești.
8. Pentru că cel de lângă tine, văzându-ți curajul, poate că va începe să se schimbe și el.
9. Pentru că una dintre cele mai mari iluzii ale oamenilor este să creadă că atunci când ei stau și se gândesc, timpul se oprește și îi așteaptă.
10. Pentru că poți.

De fapt, postul ăsta ar fi trebuit să se numească „De ce copiii răi sunt întotdeauna băieți?”, după cum spunea o fată din clasa a doua, rostogolind-și ochii în timp ce spunea acest fapt cu valoare de evidență pentru ea.

Fetele? O încântare pentru doamna învățătoare: caline, dulci, pisicoase, zâmbitoare, care ți se bagă pe sub piele. Băieții? Numai necazuri: aleargă nebun, se bat, nu stau locului, nu învață. Clișee, nu? La fel de clișee precum acoperitul fetelor în roz și al baieților în albastru încă de când s-au născut. Ca să nu contribuim la un clișeu, ar fi bine să nu hrănim nici un altul.

Băieților li se cumpără mașini și arme și Lego, ca să-și dezvolte capacitățile pragmatic-raționale. Fetele primesc în dar păpuși, să învețe roluri empatice și profund emoționale. și ne mirăm mai apoi că bărbații conduc mașinile, se descurcă fără hartă, iar femeile citesc și sunt mai empatice și mai sociabile? Sau că domnișoarele lumii își așteaptă prințul pe cal alb, care le cântă serenade și le aduce flori, și el se încăpățânează să nu apară?

În spatele fiecărui băiat needucat emoțional se află un prinț în căutarea fetei pe care să o iubească așa cum nu l-a învâțat mama lui.

„Și băieții plâng câteodată” spunea, plângăcios (cum altfel?), Dan Bitman.

„Big boys don’t cry”, spune Lucky Dube și mulți alții pe lângă el.

Băieţii suferă de ignoranţă emoţională, determinată de lipsa de educaţie emoţională; ei sunt crescuţi în cultura cruzimii, oferind răspunsuri tipic bărbătești—furie, agresivitate şi interiorizare a emoţiilor. Băieţii au nevoie de un vocabular emoţional care să le amplifice capacitatea de a se exprima în alte moduri decât prin furie sau agresivitate.

„Un băiat trebuie să vadă şi să creadă că emoţiile fac parte în mod natural din viaţa unui bărbat.”—Thompson Kindlon, Crescându-l pe Cain. Să ocrotim viaţa emoţională a băieţilor

„Băieţii care au probleme în a-şi gestiona propriile emoţii vor ignora în totalitate semnele care indică supărarea altcuiva.” (idem)

Nu avem soţi, iubiţi, copii, taţi empatici. I-am crescut încât să fie? S-a demonstrat ştiinţific că nivelul ridicat al testosteronului e mai degrabă un efect decît o cauză a agresivităţii. Să nu dăm vina pe geneză şi nici să nu ne învinovăţim în totalitate.

Iată un exemplu de educaţie emoţională defectuoasă:

„—Mami, de ce trebuie să stau în scaunul de maşină dacă tu nu stai?”. Mama îi răspunde cu un discurs despre siguranţă ţi îi povesteşte că e ilegal pentru un copil să meargă cu maşina fără scaun special. Datorită răspunsului ei atent, copilul se simte recompensat că a întrebat cum funcţionează lucrurile şi, prin urmare, e încurajat să mai întrebe şi altă dată.

Dar când, a doua zi, a arătat spre un băieţel care plânge în parc şi a întrebat-o pe mama lui de ce, ea i-a dat un răspuns mai scurt şi mai puţin argumentat:
„—Nu ştiu, pur şi simplu plânge. Haide, să mergem. Nu e politicos să te holbezi.”

Ciclul primar e un mediu feminin, populat de personaje cu fustă şi care par să aibă, a priori, ceva împotriva baieţilor agitaţi.

Aparent, pe fete le potoleşti ţipând la ele, iar pe băieți—bătându-i, pe motiv că ţipatul nu-i doare. Îi doare la fel de mult ca şi pe fete, numai că nu au voie să arate asta.

Băieţilor li se spune că faptul că sunt răi vine din interiorul lor. Ei au, însă, aceeaşi cantitate de nelinişte şi frustrare în ei ca şi fetele numai că, despre deosebire de fete, care au învăţat de la mamele lor să-şi ventileze frustrarea verbalizându-şi emoţiile, băieţii scapă de stările interne negative prin acţiune.

La şedinţele cu părinţii, părinţilor de băieţi li se spune despre actele de război, iar părinţilor de fete—despre cum vin ele machiate la şcoală. Cu siguranţă că unii băieţi au momentele lor de cochetărie, iar fetele—momentele lor de amazoane. Numai că nimeni nu vorbeşte despre asta. Sau când se vorbește, se vorbește așa: „Fata mea e cam băiețoasă, nu știu ce să mă mai fac cu ea” și „Băiatul meu e feminin, nu îi place fotbalul, răd toți copiii din clasă de el. Mi-e frică să nu ajungă gay.”

Indienii Pawnee din America îşi călesc băieţii aruncându-i în zăpadă. Discplinarea aspră şi fără emoţii e zăpada modernă? Big boys don’t cry because they have not been taught how to. Băieţii mari nu plâng pentru că nu au învăţat cum să o facă în aşa fel încât să nu se simtă fete. Să nu se simtă de c***t.

Am un băiat. E greu să-l învăț ce sunt alea emoții, empatie, lacrimi ca eliberare, ca bucurie, ca slăbiciune normală. Dar nu mă dau bătută. Pentru că acolo, undeva, se află o fată care îmi va mulțumi.