Spuneam cu ceva timp în urmă că până la final de an răspund la principalele trei întrebări pe care le aud în cabinet. Despre prima dintre ele De ce sunt eu cel care trebuie sa se schimbe? am scris acum două săptămâni.
Astazi mergem mai departe. A vorbi despre ceea ce simți—în ce fel te ajută?
Întâlnesc mulți oameni care spun: de vorbit pot să vorbesc și cu o prietenă, sfaturi îmi poate da și ea, îmi e mai ușor să discut cu o persoană cunoscută, și mai ales pe care nu trebuie să o plătesc ca să mă asculte. Corect? Da și nu. Mai ales nu.
Este adevărat că orice persoană apropiată poate fi o resursă-ajutor deloc de neglijat în procesul terapeutic. Cu terapeutul te întâlnești o oră pe săptămână, în timp ce o persoană apropiată îți este la îndemână mult mai mult timp. Chiar îmi încurajez clienții1 să discute unele dintre lucrurile pe care le vorbim la cabinet cu cei de acasă, în masura în care consideră util, pentru a beneficia și de suportul lor în efortul de schimbare prin care trec.
Cu toate astea, nu este suficient. Care este, așadar, beneficiul de a discuta cu un terapeut? Care e rostul unei vizite săptămânale de 50 de minute pentru a cere ajutor calificat plătit? Ce rost are vorbăria?
Iata mai jos cinci dintre beneficii:
- Vorbitul pune ordine în gânduri. Gândul e un copil fugar și pus pe șotii, care nu are consistență. La fel ca și scrisul, vorbitul obligă gândul să se disciplineze, să prindă formă, să aibă contur. Și, cel mai important, să se aștearnă într-o logică ce lasă să se vadă toate imperfecțiunile și toate rănile, căci fără această privire lucidă nici o vindecare nu este posibilă.
- Vorbitul scoate de prin cotloane informații și legături mai putin conștientizate. Am asistat, de nenumărate ori, la „—Stai, abia acum când spun lucrurile astea îmi dau seama că de fapt…” și „—Ciudat, nu m-am gândit niciodată la asta până acum!”. Vorbitul are meritul de a ne face mai conștienți de gânduri.
- Terapeutul este pregătit să identifice patternuri disfuncționale de gândire și reacție. Terapeutul nu este un ascultător ca oricare altul. Spre deosebire de un prieten, terapeutul are „cutiuțe secrete”, obținute în ani de formare, în care istoriile de viață, frustrările, neîmplinirile se așează cu grijă și își arată legăturile: slabe, vulnerabile, solide, mincinoase, autentice…
- Terapeutul nu dă sfaturi. El este o „oglindă binevoitoare” care reflectă înapoi, într-o formă mai distilată, ceea ce a receptat de la client. Prietenii, colegii, rudele dau sfaturi, ei sunt, de multe ori, experți în cum să ne trăim viața. Terapeuții nu. Cine sunt eu să îmi asum aroganța de a-ți spune cum să-ți trăiești viața? Psihoterapeutul este precum un antrenor pentru un atlet: eventual, îi poate da apa și prosopul și îl încurajează de pe margine, însă nu va alerga niciodată în locul lui. Unii clienți se simt dezamagiți de asta: „—Cum, vin aici și nu-mi spui ce sa fac? Ce fel de psiholog ești tu?” Unul care are încredere că poți găsi soluția în tine însuți, cu ajutorul meu. Unul care te respectă suficient de mult încât să nu dicteze cum să traiești.
- Terapeutul este legat prin „juramânt” (similar juramantului lui Hipocrate, în cazul medicilor) să păstreze confidențialitatea deplină asupra celor discutate în cabinet. Asupra sufletelor care se deschid în palmă sa în speranța vindecării.
Revin, până la finalul anului, așa cum am promis, și cu răspunsul la cea de-a treia intrebare: „Care e rata ta de succes—câți clienți își rezolvă problema față de câți vin la terapie?”
Comentarii recente