Un rege chipeș este binecuvântat cu puteri supraumane, dar aroganța lui nesuferită îl face să semene haos în regat. Intră în scenă un călător cu picioarele pe pământ, care îl provoacă la luptă. Regele termină bătălia temperat, și cei doi eroi devin prieteni și pornesc împreună într-o serie de aventuri periculoase de-a lungul si de-a latul regatului.
Aceasta este, pe repede-nainte, Epopeea lui Ghilgameș gravată pe tăblițe de lut acum 4000 de ani, ceea ce o face cea mai veche poveste din lume care a ajuns pana la noi. Ce e și mai uimitor este faptul că ea este încă citită cu bucurie și astăzi, și atât de multe dintre elementele ei se regăsesc în poveștile populare care au apărut până astăzi.
Cum zicea un articol fain citit mai demult pe bbc.com, „De la discuțiile la marginea focului și până la dramele de pe Netflix, narațiunea a fost un element esențial pentru fiecare etapă a societății umane.”
Vorbim de ceea ce se poate chema „darwinism literar”, adică ceea ce face ca o poveste bună să supraviețuiască, și motivele evoluționiste pentru care anumite narațiuni—de la Odiseea lui Homer la Harry Potter—au un așa succes. Astăzi, nu ne mai adunăm în jurul focului, însă adultul zilelor noastre petrece cam 6% dintr-o zi scufundat în povești pe diverse ecrane. Tot un fel de tăblițe de lut și ele…
Cum rămâne cu Povestea Noastră în timp ce citim Poveștile Altora?
Trăim într-o lume în care abilitatea de a spune o Poveste (bună) poate să însemne diferența dintre succes și eșec. Poveștile sunt mereu în jurul nostru și, fie că ne dăm sau nu seama, folosim puterea narațiunii în fiecare zi. Folosim povești să convingem, să amăgim, să explicăm, să distrăm, să ilustrăm ceva. Spunem povești să ajutăm un copil agitat să doarmă. Spunem povești să îmbunătățim calitatea unei glume, să demonstrăm un punct de vedere, să convingem pe cineva de adevărul nostru. Avocații folosesc puterea narațiunii să convingă jurații de nevinovăția clienților lor. Publicitarii folosesc povești să arate cât de incomplete ne sunt viețile fără produsele promovate de ei, care ne vor schimba pentru totdeauna soarta-nspre mai bine. În predicile lor, preoții folosesc povești pentru a ne convinge să „luăm calea binelui”. Iar politicienii… Toate poveștile gravitează în jurul acelorași tematici: alianțe care se fac și se desfac, indivizi care urcă și alții care coboară, comploturi, răzbunare, recunoștință, mândrie rănită, seducție cu sau fără succes, doliu și jale.
Chiar daca suntem sau nu conștienți de lucrul ăsta, adorăm să ascultăm și să spunem povești, pentru că poveștile iau haosul din viața noastră și dau zilelor și orelor o formă, un sens al ordinii, o semnificație.
Unii spun că nu există povești noi, ci doar moduri noi de a spune aceleași povești cunoscute. Suntem cu toții oameni, la urma urmei… Ne îndrăgostim de persoana (ne)potrivită, vrem să fim bogați, vrem să ajungem în vârful acelui munte, vrem să iubim și să fim iubiți, vrem să câștigăm un premiu și vrem să fim salvați. Cuvântul-cheie aici este „vrem”. Acest „Vreau” creează Povestea, mișcarea, dinamica. Da, noi suntem Personajul, dar Personajul nu e suficient ca să existe Povestea; nu există o Poveste decât atunci când Personajul vrea ceva—și vrea cu adevărat Ceva. și încă tot nu avem o Poveste, căci ceea ce Vrea Personajul îl mișcă în timp și spațiu, însă ceea ce creează de fapt Povestea este momentul în care în calea Personajului și a scopului său se interpune Obstacolul. Doar Obstacolul, împreună cu dorința puternică de a-l depăși, e ceea ce împinge Personajul—și Povestea—înainte. Această mișcare înainte creează conflict, acțiune, și mai multă mișcare, confruntare și, la final, deznodământul. Întotdeauna, în orice Poveste, cheia este Dorința Personajului de a-și atinge scopul. Această dorință copleșitoare întărește Personajul și îi dă puterea de a supraviețui tuturor suișurilor și coborâșurilor Poveștii.
Orice Poveste bună are un moment ‚Ah!’. Povestitorii fricoși nu spun povești cu ‘ah’, pentru că evită momentul culminant, atunci când Personajul este într-un moment de cumpănă și obține—sau nu—ceea ce își dorește. Orice Poveste are o traiectorie—un început, un mijloc și un sfârșit. Fiecare Poveste se termină cu un scop, ceea ce Aristotel numea Telos. Telos înseamnă mai mult decât un final, înseamnă că Personajul și-a atins potențialul. Cum ar veni, Telos-ul unei ghinde e să devină stejar…
Acuma, noi știm că, în viața reală, cea mai mare parte a ghindelor nu devin stejari. și în viețile noastre nu ajungem la Telos până nu murim. În schimb, ne târâm mereu prin al doilea act al poveștii, așteptând punctul culminant. Din cauza asta suntem atât de mulțumiți când citim o Poveste bine structurată. Din mediul sigur al sufrageriei noastre, suntem martorii strădaniilor și eșecurilor și triumfurilor unui personaj. Putem să urmărim cum alți diverși protagoniști își ating Telos-ul, știind în același timp că în viețile noastre nu s-a schimbat nimic, poate doar ca în timp ce citeam a apus soarele, a sunat telefonul sau e gata cina. Personajul nostru poate că a dus bătălii grele si a suferit pierderi însemnate, sau ceva l-a schimbat pentru totdeauna, și poate că, spiritual, Povestea asta ne-a schimbat, ne-a zguduit din temelii, dar, în tot timpul ăsta, lumea noastră de bază a rămas aceeași.
Cel mai probabil, lucrul ăsta se întâmplă datorită faptului că cititul sau ascultatul poveștilor activează anumite zone din cortex cunoscute pentru implicarea în procesarea socială și emoțională a informațiilor. Suntem obișnuiți cu clișeul „emisfera stângă este despre rațiune și calcul, iar cea dreaptă despre emoție și creativitate.”, însă nu e chiar așa.
„Emisfera stângă are o funcție narativă, e o regiune care servește la articularea lingvistică a desfășurării vieții unei persoane. Dar amintirile noastre autobiografice sunt localizate în principal în emisfera dreaptă, iar crearea unei narațiuni coerente a propriei vieți necesită cel puțin această formă bilaterală de integrare. Integrarea celor două emisfere ne ajută să dăm un sens propriei vieți.”—Daniel Siegel, „Mindfulness și neurobiologie”, Ed. Herald, 2016
Fiecare Poveste începe cu armonizarea emisferelor (dreapta pentru reamintirea experienței, stânga pentru a o putea povesti) și găsirea Vocii. Dar asta nu se poate face de pe margine, trebuie să intri în Poveste, să-ți dregi glasul și să lași vocea să înceapă.
Acum gândește-te la povestea ta șI întreabă-te:
- Cine „deține” povestea, a cui e ea, de fapt?
- Ce s-a întâmplat înainte să înceapă povestea?
- Ce s-a întâmplat după ce s-a terminat povestea?
- De unde stiu că s-a terminat povestea?
- Care e miza personajului?
- Ce se întâmplă dacă nimeni nu(-mi) spune povestea?
- Ce vrea cu adevărat personajul?
- Ce secrete ține personajul departe de audiență? Dar departe de sine?
- Ce face personajul ca să îșI seducă audiența, să o convingă de adevărul său?
- Cât de mult va crește personajul pe parcursul poveștii sale?
Sigur, sigur, șlefuim toată viața la Povestea Noastră, în speranța că o vom desăvârși. Însă arta nu e niciodată perfectă, și Povestea nu va ieși niciodată fix așa cum ne-o dorim. Poveștile respiră în propriul lor ritm și, atunci când sunt pregătite, pleacă de la noi pentru a-și trăi propriile lor vieți, ne abandonează. Uneori, revin peste ani și atunci nici nu le mai recunoaștem. Cel mai bun lucru pe care-l putem face e să le îmbrăcăm frumos, să le pieptănăm și să le dăm drumul în lume. Cine știe, peste 4000 de ani, cineva le va mai desluși încă de pe alte tăblițe de lut…
Comentarii recente