Psihoterapia pozitivă este o metodă umanistă, transculturală și psihodinamică de psihoterapie. Această metodă, centrată pe conflict și orientată pe capacități a fost dezvoltată de Nossrat Peseschkian, în Germania, începând cu anul 1968.

Această metodă se bazează pe propria teorie, subliniază noi aspecte ale înțelegerii naturii umane și conduce la modalități specifice de intervenție și tratament.

Imaginea ta din perspectiva psihoterapiei pozitive

Metoda se bazează pe imaginea pozitivă a omului, imagine conform căreia omul este prin natura sa bun și înzestrat cu patru tipuri de capacități: fizice, mintale (psihice), sociale și spirituale.

Bolile și tulburările sunt în acest context interpretate într-un mod nou, pozitiv, utilizându-se în interpretare povești, anecdote, exemple din alte culturi. Ești este astfel încurajat să joci un rol activ în propriul proces de vindecare.

Psihoterapia pozitivă consideră că orice om este un întreg format din patru părți: corp, minte, emoții și spirit. Scopul procesului terapeutic este acela de a te ajuta să îți dezvolți propriile capacități înnăscute și să îți găsești echilibrul în viața de zi cu zi.

Ești încurajat să devii terapeut pentru familia ta, și pentru cei din anturajul tău. Psihoterapia pozitivă este o abordare interdisciplinară: ea utilizează o serie de tehnici aparținând unor alte metode și se adaptează la situația ta particulară.

Datorită teoriei celor 2 tipuri de capacități de bază — capacitatea de a iubi = reprezentarea emoțiilor; și capacitatea de a ști = reprezentarea cognițiilor — psihoterapia pozitivă poate aborda orice fel de pacient, indiferent de limbă sau nivel social,și de asemenea indiferent de cultura din care provine.

Prin interpretarea pozitivă a simptomelor psihoterapia pozitivă te ajută să-ți găsești și să-ți evaluezi propriile capacități de bază.

Etapele dezvoltării umane și ale interacțiunilor sociale

Etapa de
atașare:

Această etapă se bazează pe dependența copilului nenăscut încă (a fătului) de propria mamă. Această atașare este pierdută prin simbioza socială, după naștere. În acest moment copilul este dependent de îngrijirea și de atenția pe care o primește de la cei din jur. Copilul cere răbdare, timp, atenție și de asemenea are nevoie de contacte fizice și sociale.

Parinții se simt legați de copilul lor prin dragoste, speranță și responsabilitate. Dar nevoia de apropiere este ceva ce omul poate simți întreaga viață. Această nevoie îl împinge să își caute un partener, să fie cu alți oameni, să aparțină unui grup și să simtă coeziunea cu membrii acestui grup, așa cum se întamplă într-o familie.

Etapa
diferențierii:

Diferențierea este principiul de bază al dezvoltării atât fizice cât și psihice a omului. În cadrul socializării etapa de diferențiere este marcată de interiorizarea comportamentelor dezirabile.

Aceasta se întamplă în diferențierea abilităților unei persoane de a recunoaște și de a învăța, și în formarea capacităților secundare care îi permit omului să controleze mediul și să se evalueze din punct de vedere social. În acelasi timp există o diferențiere în capacitatea unei persoane de a iubi. Prin diferențiere sentimentele noastre dobândesc o formă socială.

Etapa
detașării:

Pe parcursul dezvoltării sale omul atinge o unitate specifică fiecărui nivel. Unitatea se referă la integrarea capacităților într-o personalitate unică, individuală. Asociat unității există o anumită autonomie care dobândește din ce în ce mai multă importanță pe măsură ce individul se maturizează.

În etapele timpurii ale dezvoltării sale o persoană este dependentă de atașare și apropiere față de ceilalți, iar mai târziu are nevoie să fie ghidată de anumite reguli. Dar pe masură ce crește, informațiile externe sunt din ce în ce mai puțin necesare. Acest lucru înseamnă că persoana se poate detașa de ceilalți, poate să găsească singură informațiile de care are nevoie și poate să își asume responsabilitatea propriei persoane. Ne referim aici la etapa detașării care caracterizează maturizarea.

Dar detașarea nu înseamnă doar renunțarea la o persoană sau la un obiect. Succesul detașării și atașării face posibilă stabilirea de contacte cu alte persoane sau grupuri. Succesul acestor etape face persoana capabilă să își lărgească orizontul valoric, să încerce noi decizii și poate să își reevalueze vechile decizii.

Metacomunicarea în psihoterapia pozitivă

Capacitățile actuale

În mod frecvent literatura de specialitate psihologică, psiho-pedagogică și psihoterapeutică se concentrează pe funcția simptomelor și dinamica conflictelor. Noi examinăm sistematic și in mod critic conținutul educației, conflictele interne și conflictele interpersonale.

Oamenii sunt tentați adesea să întrebe: „Cum s-a putut întampla asta?” — accentuând procesul conflictual. Totuși unii pot întreba „Ce anume s-a întamplat exact?” — conținutul care a determinat conflictul este adesea neglijat sau, în cel mai bun caz, extras din câteva exemple arbitrare.

Investigarea conținutului cauzelor și condițiilor determinante ale bolilor ne-a condus la formularea capacităților actuale — inventarul conținutului conflictului.

Modelul balanță

Când avem o problemă, ne simțim supărați, împovărați sau neînțeleși, când trăim într-o tensiune constantă, sau nu vedem sensul vieții, putem exprima toate aceste dificultăți cu ajutorul următoarelor 4 arii. Aceste 4 arii sunt legate de cele 4 modele ale învățării și cunoașterii. Ele ne lasă să vedem cum se percepe cineva pe sine, mediul înconjurător, și cum anume testează realitatea:

Aceste 4 arii pot fi găsite în situații concrete de viață ca și conflicte și concepte tipice. Fiecare persoană își dezvoltă propriile modalități de a face față problemelor cu care se confruntă (modelul balanță pentru rezolvarea conflictelor), de ex.: refugierea în boală, refugierea în muncă, refugierea în contacte sau în fantezie.

De exemplu: Tatăl reacționează prin refugiu în muncă (aria realizare); mama reacționează prin retragere și deci prin evitarea contactelor sociale (aria contacte); copilul reacționează prin acuze fizice (aria corp). Aceste reacții diferite pot să conducă la probleme de comunicare.

Noua metateorie în psihoterapia pozitivă asupra procesului terapeutic

Strategia celor 5 pasși ai tratamentului integral în psihoterapia pozitivă este o strategie terapeutică în care se împletesc psihoterapia și auto-ajutorarea. Un scop aditional al nostru este acela de a realiza o psihoterapie orientată pe conflict cât mai eficientă și mai eficace posibil. Strategia se împarte în 5 pași după cum urmează:

I. Observarea-distanțarea

Pacientul sumarizează (pe cât posibil în formă scrisă) propriul punct de vedere asupra conflictelor personale actuale. Terapeutul interpretează pozitiv simptomele, utilizând metafore și elemente simbolice. Aceasta îl va face pe pacient să se distanțeze într-o masură mai mare de propriile probleme și deci și la o expansiune a punctelor de vedere asupra propriilor probleme.

II. Inventarierea

Utilizând cele 4 arii ale modelului balanței ți se cere să faci o sumarizare a celor mai importante 10 evenimente petrecute în viața ta, în ultimii 5 ani (teoria microtraumelor). Apoi ți se cere să explici cum ai făcut față și cum ai rezolvat aceste probleme. De asemenea, ce ai invatat în urma lor (ce strategii de rezolvare au apărut).

În această etapă concentrarea se mută dinspre simptom înspre conflict. Se evaluează punctele de vedere psiho-sociale și spirituale.

III. Încurajarea situațională

Luând în considerare orientarea pe resurse și încurajând pacientul să găsească soluții la situația sa încă nerezolvată, în această etapă psihoterapeutul întreabă „Ce probleme din viața ta ai rezolvat deja și ce ai învățat din rezolvarea lor?”

IV. Verbalizarea

Scopul acestei etape este acela de a găsi recompensele secundare ce stau în spatele conflictului cu care pacientul se confruntă, cele care întrețin de fapt conflictul. Pacientul este întrebat: „Ce conflicte sunt încă nerezolvate și care sunt 4 probleme pe care dorești să le rezolvi în următoarele 8 săptămâni?”.

În plus, se abordează conținutul conflictului și se utilizează tehnici care te vor ajuta să își rezolve activ problema.

V. Lărgirea scopurilor

Vizându-se orientarea pacientului către viitor, după ce problema să va fi rezolvată, pacientul este întrebat „Ce vei face atunci când toate problemele tale vor fi rezolvate? Care sunt scopurile tale în viață pentru următorii 4 ani legat de cele 4 arii ale modelului balanței? Descrie 3 scopuri personale.”

Aceste 5 etape sunt utile și ușor de utilizat, astfel încât chiar și școli de psihoterapie care diferă unele de altele le pot utiliza astfel putând lucra împreună.

Cele 9 teze ale
psihoterapiei
pozitive:

Psihoterapia pozitivă oferă noi aspecte în înțelegerea naturii umane. Luând în considerare aspectele transculturale, nu doar oferind o bază de înțelegere a conflictelor individuale, această metodă de psihoterapie are un impact extraordinar asupra problemelor urgențe ale omenirii (de ex.: problema imigrației, problemele sociale ale țărilor în curs de dezvoltare, ale relațiilor interculturale, căsătoriile transculturale, prejudecăți). Cele 9 teze caracterizează pe deplin psihoterapia pozitivă:

1. Principiul „auto-ajutorării”: cuvântul pozitiv din denumirea metodei derivă din cuvântul „positum” care înseamnă „ceea ce este faptic și dat”. Conflictele, tulburările pe care le au pacienții nu sunt singurele lucruri faptice, date. Pacientul are cu sine și capacitatea de a face față conflictelor. Pacientul suferă nu doar de tulburarea sau conflictul în sine, ci și din cauza sentimentului de lipsă de speranță pe care îl generează un diagnostic. Această parte descrisă mai sus este condiționată istoric și cultural. În cadrul psihoterapiei pozitive pacientul învață să renunțe la rolul de pacient și să devină terapeut pentru sine, precum și pentru mediul din care provine.
2. Teoria microtraumelor: această abordare se centrează pe dinamica conflictului și pe continutul conflictelor. Experientele traumatice cu care s-a confruntat individul de-a lungul vieții sale, zi de zi, conduc la descrierea patologiei. În paralel psihoterapia pozitivă a dezvoltat un chestionar de evaluare a conținutului conflictelor. Acest chestionar poate fi aplicat individual, pacientului sau familiei. Baza teoretică a acestui instrument este reprezentată de teoria conținutului conflictului.
3. Aspectele transculturale: cadrul transcultural este baza psihoterapiei pozitive și a terapiei pozitive de familie. Această abordare oferă posibilitatea de a analiza o persoană atât ca entitate individuală cât și din punct de vedere al grupului din care provine. Fiecare persoană este influențată de cadrul cultural în care a crescut. În plus, familia în care a crescut fiecare dintre noi ne influențează în modul în care percepem viața. Toate aceste influențe determină modul în care o persoană devine o entitate unică. Această unicitate poate la rândul sau să determine probleme intra și interculturale între o persoană și semenii săi.
4. Unicitatea fiecărei persoane: terapia trebuie să ia în considerare nevoile pacientului și să se adapteze la unicitatea reprezentată de fiecare pacient în parte. Având un caracter universal psihoterapia pozitivă vede boala mai mult decât o simplă trasatură individuală. Boala reprezintă de asemenea calitatea relațiilor în cadrul familiei și societății de unde provine pacientul.
5. Concepte, mituri, povești orientale și înțelepciune populară: toate acestea sunt utilizate cu scop terapeutic astfel incluzând în procesul terapeutic utilizarea intuiției și a imaginației. Poveștile, care pot fi utilizate ca mediator între terapeut și pacient, sunt un instument foarte important. Putem sugera prin intermediul lor o schimbare a poziției și a punctului de vedere ale pacientului, fără a ataca sau a devaloriza concepția și valorile care îl ghidează în viață pe pacient. Această schimbare de poziție permite în final pacientului să vadă că există și alte puncte de vedere legat de propria problemă, să reinterpreteze problema pe care o are și să se proiecteze în viitor ținând cont de actuala interpretare.
6. Terapia pozitivă de familie: este o ideea specială de abordare terapeutică a familiei. Cu toate că familia stă în centrul atenției terapia nu se oprește la a vedea familia că singura unitate terapeutică. Mai mult, membrii familiei sunt văzuți atât individual cât și împreună, luând în considerare factori sociali relevanți pentru tratament. În final pacientii sunt încurajați să utilizeze instrumentele psihoterapiei pozitive pentru a da o nouă formă mediului în care conviețuiesc.
7. Terminologia utilizată în psihoterapia pozitivă a fost astfel dezvoltată încât să poată fi înțeleasă de oricine, indiferent de clasa socială, educație, etc.
8. Psihoterapia pozitivă oferă o concepție de bază pentru tratarea oricăror boli, tulburări sau conflicte.
9. Aspectele metateoretice: psihoterapia pozitivă oferă un concept comprehensiv conform căruia metode și tehnici diferite de psihoterapie pot fi utilizate complementar având ca unic scop ajutorarea pacientului.