Mintea-coţofană şi munca profundă

By Eseuri

Repede, repede, hai ca am mai tăiat-o şi pe asta de pe listă!

Privesc satisfăcută şirul de cuvinte întins ca o plăcintă pe două pagini şi răsuflu uşurată când văd că jumătate din ele sunt tăiate. Cu ce preţ? Cu ce rezultat? Câte din lucrurile tăiate se încadrează în următoarele categorii inventate de mine şi care mă ajută să le gestionez mai uşor:

  • Disaster management (da, da, nu râde!)
  • Organizatoric-logistice
  • Strategice
  • Alte

Când tai multe de pe listă într-un timp relativ scurt, şansele (un fel de-a spune) sunt ca majoritatea dintre ele să nu fie lucruri care construiesc pe termen lung, ci sarcini foarte tactice, operaţionale, care mă ajută cel mult să am iluzia unui progres şi să merg în ritmul lucrurilor. Mă ajută să nu rămân în urmă, dar nicidecum nu mă împing înainte.

Cam în starea asta de spirit am început să citesc ‘Deep Work. Concentrarea ca superputere într-o lume a perturbărilor’ a lui Cal Newport (Editura Publica, 2018). Ideea centrală pare simplă: concentrează-te, renunţă la social media, munceşte susţinut, nu pierde vremea, creează ceva măreţ. Câtor oameni dintre noi însă ni se aplică a priori principiile astea? Şi oare toate tipuri de activităţi sau joburi se pretează la astfel de reguli? Newport pare să creadă că da şi exemplele pe care le dă îi dau dreptate, timp în care demontează şi câteva mituri legate de muncă. Read on.

SATISFACŢIA MUNCII NU ARE LEGĂTURĂ CU NATURA EI

Întâi, satisfacţia adusă de muncă nu are nicio legătură cu natura muncii, ci cu modul în care o abordăm.

Obsesia noastra fata de sfatul de ‘a-ţi urma pasiunea’ este motivata de ideea (deficitară) că ceea ce contează cel mai mult pentru satisfacţia în carieră este caracterul specific al slujbei pe care o alegi. Conform acestei gândiri, există doar câteva slujbe rare care pot fi o sursă de satisfacţie – cum ar fi munca într-un ONG sau înfiinţarea propriei firme -, în vreme ce toate celelalte par lipsite de viaţă şi anoste. De-a lungul istoriei umane, în cea mai mare parte, meseria de fierar sau de rotar nu a fost fermecătoare. Dar acest fapt nu contează, căci elementele specifice ale muncii sunt irelevante. Semnificaţia dezvaluită de asemenea eforturi se datorează abilităţii şi aprecierii inerente a meştesugului, nu rezultatelor muncii. Altfel spus, o roată de lemn nu este nobilă, dar crearea ei poate fi. Acelaşi lucru se aplică şi muncii din domeniul cunoaşterii. Nu aveţi nevoie de o slujbă aparte; în schimb, aveţi nevoie de o abordare deosebită a muncii pe care o îndepliniţi.

TIRANIA INBOXULUI SAU DE CE NU TREBUIE SĂ RĂSPUNZI LA TOATE E-MAILURILE

A fi sclavul emailului nu înseamnă muncă, răspunsul la emailuri nu e un scop în sine. Huh, ce ziceţi? Aţi stat 3 ore să răspundeţi la emailuri? Newport zice că nu era nevoie, şi că de fapt nici nu trebuie să răspunzi tuturor emailurilor pe care le primeşti. Pentru a limita numărul de chestii care îţi intră în Inbox, fie munceşte mai mult atunci când răspunzi (propune un plan, un deadline, activităţi comune), fie fă-l pe interlocutor să muncească mai mult atunci când răspunde (cere-i detalii, vezi unde, în ce proiect se încadrează acest schimb aparent inofensiv de mesaje).

Lumea reprezentată de Inboxul vostru nu este o lume în care să fie plăcut să locuieşti.

Tehnologiile pe care se bazează emailul sunt transformatoare, dar convenţiile sociale actuale care ghidează felul în care aplicăm aceste tehnologii sunt subdezvoltate. Noţiunea că toate mesajele, indiferent de scop sau de expeditor, sosesc în acelaşi Inbox nediferenţiat şi că există aşteptarea ca toate mesajele merită un răspuns (prompt) este absurd de neproductivă.

 

SOCIAL MEDIA – DESTINDERE SAU GAURĂ NEAGRĂ?     

Exerciţiu simplu: dacă ce vedeţi în feed-ul vostru de facebook sau Twitter sau Pinterest sau Insta ar reprezenta conţinutul unui canal TV, al unei reviste sau al unui blog, l-aţi urmări? Aţi da bani pe un abonament? Probabil că nu. În contexul convenţiilor sociale ale respectivelor pagini, există însă interes, like-uri, comentarii şi, uneori, dezbateri de idei.

Cu toţii facem asta. Ajunşi acasă seara, credem că ne-am epuizat rezervele mentale şi scrolăm facebook-ul fără măcar să mai vedem ce e acolo. Ah, când a trecut o oră? Şi câte voiam să mai fac în seara asta…!

Newport zice: fraţilor, ăsta e un mit! Creierul uman e făcut să nu stea, şi de multe ori ne simţim mai obosiţi după ce am lins facebook-ul două ore decât dacă am fi făcut ceva mai cu sens. Cu cuvintele lui:

Dacă îi daţi minţii de făcut ceva însemnat pe parcursul tuturor orelor cât sunteţi treji, veţi încheia ziua mai împliniţi şi o veţi începe pe următoarea mai relaxaţi decât dacă vă lăsaţi mintea să se bălăcească ore în şir, navigând semiconştient şi fără direcţie pe internet.

Ca să nu ziceţi că vorbesc din cărţi, m-am rupt acum ceva timp de rutina asta păcătoasă. Rezultatul ? Nu numai ca am senzaţia că seara e mai lungă, dar fac mai multe lucruri şi ma simt mai puţin obosită la culcare. Nu mă biciui, dar nici nu îmi mai bat joc de timpul meu. Desigur, stau pe facebook, îmi place, am o tonă de abonamente la pagini care publică un conţinut de calitate, însă am dat ‘unfollow’ de mult la o grămadă de lucruri (şi persoane) irelevante pentru timpul şi interesele mele. Newport ? Ah, el e mult mai puţin politicos decît mine, vă las pe voi să descoperiţi în ce mod şi-n ce măsură.

CONCENTREAZĂ-TE PE UN SINGUR LUCRU O DATĂ  

Ok, ok, sigur, da, multitaskingul e un rău necesar, veţi spune. Cal Newport aduce însă şi argumente din neurobiologie pentru  a-şi susţine teza că alergatul de la o sarcină la alta nu este deloc productiv. Rezumată, ideea lui ar suna foarte simplu : Ce faci mai mult, creşte. Unde îţi concentrezi atenţia, se vede. Circuitele neuronale utilizate preponderent, cu putere şi secvenţial (mai degrabă decât simultan) se întăresc şi se mielinizează, permiţând impusului electric să circule mai repede şi mai eficient. Când facem multitasking sau atunci cand ne lasam distrasi, transmitem impulsuri electrice in prea multe circuite, simultan si arbitrar, ajungând să izolăm şi să slăbim grupuri de neuroni pe care vrem, de fapt, sa-i intarim.

Mai mult, oamenii care resimt un reziduu de atenţie după ce trec de la o sarcină la alta vor da probabil dovadă de o performanţă slabă la urmatoarea sarcină, şi cu cât reziduul e mai intens, cu atat mai slabă va fi performanţa.

Din perspectivă neurologică, o zi de lucru plină de superficialitate va fi, probabil, o zi epuizantă şi supărătoare, chiar dacă majoritatea lucrurilor superficiale care va atrag atenţia par inofensive şi amuzante.

 ORICE BENEFICIU = NICIUN BENEFICIU

 E dificil să respingem lucruri plăcute şi cu ajutorul cărora ne (pe)trecem timpul mai uşor, justificând astfel utilizarea lor. Desigur, Newport se referă aici mult la social media. Atenţia noastră oboseşte repede, spune el. Voinţa noastră este limitată, contrar a ceea ce credem mulţi dintre voi. Ah, şi eu, de fapt! 😊

Un criteriu de a ne investi timpul, atenţia, voinţa, munca în ceva nu este dacă îmi foloseşte la ceva, ci dacă foloasele pe care le aduce depăşesc neajunsurile în îndeplinirea scopului propus. Dar stai! Câţi dintre noi au scopuri, de fapt ? Câţi ne spunem: Acum vois ta pe  net doar 30 de minute, cu scopul de a ma destinde după o zi de muncă ? Sau ‘folosesc social media pentru că îmi aduce un beneficiu major în activitatea mea?

Ne risipim. Timpul, zilele, obiectivele, intenţiile, activităţile, viaţa. ‘Doar o jumătate de oră‘ se transformă în 2-3 ore şi tot aşa.

Newport însă nu e un nihilist monastic. Cartea e plină de tehnici concrete de gestionare a timpului şi activităţilor, cum ar fi:

  • 3 criterii pe care trebuie să le îndeplinească un email pentru a-i răspunde;
  • Tipuri de strategii ale muncii profunde, de la tehnica ascetică la cea jurnalistică;
  • Soluţii atunci când ne oboseşte voinţa şi cnd facebook-ul e doar la un click distanţă 😊

Nu ne schimbăm de mâine, niciunul. Dar merită, din când în când, să ne întrebăm două lucruri, care poate ne mai potolesc mintea, această coţofană bine intenşionată dar neatentă:

  • De ce fac ce fac în acest moment, ce beneficiu îmi aduce şi ce beneficiu îmi ia?
  • Ce scopuri am care să merite timpul, energia, viaţa mea?

‘Lăsaţi-vă mintea să devină o lentilă, datorită razelor convergente ale atenţiei; lăsaţi-vă sufletul să se concentreze pe deplin asupra lucrului a cărui predominantă este stabilită în mintea voastră, absorbind cu totul ideea.’ (Antonin-Dalmace Sertillanges, călugar dominican)

Poveștile vieților noastre

By Eseuri

Un rege chipeș este binecuvântat cu puteri supraumane, dar aroganța lui nesuferită îl face să semene haos în regat. Intră în scenă un călător cu picioarele pe pământ, care îl provoacă la luptă. Regele termină bătălia temperat, și cei doi eroi devin prieteni și pornesc împreună într-o serie de aventuri periculoase de-a lungul si de-a latul regatului.

Gilgameș

Aceasta este, pe repede-nainte, Epopeea lui Ghilgameș gravată pe tăblițe de lut acum 4000 de ani, ceea ce o face cea mai veche poveste din lume care a ajuns pana la noi. Ce e și mai uimitor este faptul că ea este încă citită cu bucurie și astăzi, și atât de multe dintre elementele ei se regăsesc în poveștile populare care au apărut până astăzi.

Cum zicea un articol fain citit mai demult pe bbc.com, „De la discuțiile la marginea focului și până la dramele de pe Netflix, narațiunea a fost un element esențial pentru fiecare etapă a societății umane.”

Vorbim de ceea ce se poate chema „darwinism literar”, adică ceea ce face ca o poveste bună să supraviețuiască, și motivele evoluționiste pentru care anumite narațiuni—de la Odiseea lui Homer la Harry Potter—au un așa succes. Astăzi, nu ne mai adunăm în jurul focului, însă adultul zilelor noastre petrece cam 6% dintr-o zi scufundat în povești pe diverse ecrane. Tot un fel de tăblițe de lut și ele…

În jurul focului

Cum rămâne cu Povestea Noastră în timp ce citim Poveștile Altora?

Trăim într-o lume în care abilitatea de a spune o Poveste (bună) poate să însemne diferența dintre succes și eșec. Poveștile sunt mereu în jurul nostru și, fie că ne dăm sau nu seama, folosim puterea narațiunii în fiecare zi. Folosim povești să convingem, să amăgim, să explicăm, să distrăm, să ilustrăm ceva. Spunem povești să ajutăm un copil agitat să doarmă. Spunem povești să îmbunătățim calitatea unei glume, să demonstrăm un punct de vedere, să convingem pe cineva de adevărul nostru. Avocații folosesc puterea narațiunii să convingă jurații de nevinovăția clienților lor. Publicitarii folosesc povești să arate cât de incomplete ne sunt viețile fără produsele promovate de ei, care ne vor schimba pentru totdeauna soarta-nspre mai bine. În predicile lor, preoții folosesc povești pentru a ne convinge să „luăm calea binelui”. Iar politicienii… Toate poveștile gravitează în jurul acelorași tematici: alianțe care se fac și se desfac, indivizi care urcă și alții care coboară, comploturi, răzbunare, recunoștință, mândrie rănită, seducție cu sau fără succes, doliu și jale.

Chiar daca suntem sau nu conștienți de lucrul ăsta, adorăm să ascultăm și să spunem povești, pentru că poveștile iau haosul din viața noastră și dau zilelor și orelor o formă, un sens al ordinii, o semnificație.

Unii spun că nu există povești noi, ci doar moduri noi de a spune aceleași povești cunoscute. Suntem cu toții oameni, la urma urmei… Ne îndrăgostim de persoana (ne)potrivită, vrem să fim bogați, vrem să ajungem în vârful acelui munte, vrem să iubim și să fim iubiți, vrem să câștigăm un premiu și vrem să fim salvați. Cuvântul-cheie aici este „vrem”. Acest „Vreau” creează Povestea, mișcarea, dinamica. Da, noi suntem Personajul, dar Personajul nu e suficient ca să existe Povestea; nu există o Poveste decât atunci când Personajul vrea ceva—și vrea cu adevărat Ceva. și încă tot nu avem o Poveste, căci ceea ce Vrea Personajul îl mișcă în timp și spațiu, însă ceea ce creează de fapt Povestea este momentul în care în calea Personajului și a scopului său se interpune Obstacolul. Doar Obstacolul, împreună cu dorința puternică de a-l depăși, e ceea ce împinge Personajul—și Povestea—înainte. Această mișcare înainte creează conflict, acțiune, și mai multă mișcare, confruntare și, la final, deznodământul. Întotdeauna, în orice Poveste, cheia este Dorința Personajului de a-și atinge scopul. Această dorință copleșitoare întărește Personajul și îi dă puterea de a supraviețui tuturor suișurilor și coborâșurilor Poveștii.

Orice Poveste bună are un moment ‚Ah!’. Povestitorii fricoși nu spun povești cu ‘ah’, pentru că evită momentul culminant, atunci când Personajul este într-un moment de cumpănă și obține—sau nu—ceea ce își dorește. Orice Poveste are o traiectorie—un început, un mijloc și un sfârșit. Fiecare Poveste se termină cu un scop, ceea ce Aristotel numea Telos. Telos înseamnă mai mult decât un final, înseamnă că Personajul și-a atins potențialul. Cum ar veni, Telos-ul unei ghinde e să devină stejar…

Acuma, noi știm că, în viața reală, cea mai mare parte a ghindelor nu devin stejari. și în viețile noastre nu ajungem la Telos până nu murim. În schimb, ne târâm mereu prin al doilea act al poveștii, așteptând punctul culminant. Din cauza asta suntem atât de mulțumiți când citim o Poveste bine structurată. Din mediul sigur al sufrageriei noastre, suntem martorii strădaniilor și eșecurilor și triumfurilor unui personaj. Putem să urmărim cum alți diverși protagoniști își ating Telos-ul, știind în același timp că în viețile noastre nu s-a schimbat nimic, poate doar ca în timp ce citeam a apus soarele, a sunat telefonul sau e gata cina. Personajul nostru poate că a dus bătălii grele si a suferit pierderi însemnate, sau ceva l-a schimbat pentru totdeauna, și poate că, spiritual, Povestea asta ne-a schimbat, ne-a zguduit din temelii, dar, în tot timpul ăsta, lumea noastră de bază a rămas aceeași.

Poveștile vieții mele

Cel mai probabil, lucrul ăsta se întâmplă datorită faptului că cititul sau ascultatul poveștilor activează anumite zone din cortex cunoscute pentru implicarea în procesarea socială și emoțională a informațiilor. Suntem obișnuiți cu clișeul „emisfera stângă este despre rațiune și calcul, iar cea dreaptă despre emoție și creativitate.”, însă nu e chiar așa.

„Emisfera stângă are o funcție narativă, e o regiune care servește la articularea lingvistică a desfășurării vieții unei persoane. Dar amintirile noastre autobiografice sunt localizate în principal în emisfera dreaptă, iar crearea unei narațiuni coerente a propriei vieți necesită cel puțin această formă bilaterală de integrare. Integrarea celor două emisfere ne ajută să dăm un sens propriei vieți.”—Daniel Siegel, „Mindfulness și neurobiologie”, Ed. Herald, 2016

Fiecare Poveste începe cu armonizarea emisferelor (dreapta pentru reamintirea experienței, stânga pentru a o putea povesti) și găsirea Vocii. Dar asta nu se poate face de pe margine, trebuie să intri în Poveste, să-ți dregi glasul și să lași vocea să înceapă.

Acum gândește-te la povestea ta șI întreabă-te:

  • Cine „deține” povestea, a cui e ea, de fapt?
  • Ce s-a întâmplat înainte să înceapă povestea?
  • Ce s-a întâmplat după ce s-a terminat povestea?
  • De unde stiu că s-a terminat povestea?
  • Care e miza personajului?
  • Ce se întâmplă dacă nimeni nu(-mi) spune povestea?
  • Ce vrea cu adevărat personajul?
  • Ce secrete ține personajul departe de audiență? Dar departe de sine?
  • Ce face personajul ca să îșI seducă audiența, să o convingă de adevărul său?
  • Cât de mult va crește personajul pe parcursul poveștii sale?

Sigur, sigur, șlefuim toată viața la Povestea Noastră, în speranța că o vom desăvârși. Însă arta nu e niciodată perfectă, și Povestea nu va ieși niciodată fix așa cum ne-o dorim. Poveștile respiră în propriul lor ritm și, atunci când sunt pregătite, pleacă de la noi pentru a-și trăi propriile lor vieți, ne abandonează. Uneori, revin peste ani și atunci nici nu le mai recunoaștem. Cel mai bun lucru pe care-l putem face e să le îmbrăcăm frumos, să le pieptănăm și să le dăm drumul în lume. Cine știe, peste 4000 de ani, cineva le va mai desluși încă de pe alte tăblițe de lut…

Cum se apără mintea?

By Eseuri

Încercăm să ne protejăm, în mod instinctiv, ego-ul (adică o imagine de sine acceptabilă) în mai multe feluri. Problema este că apărarea este de scurtă durată, și poate ca, pe termen lung, să ne facă mai mult rău decât bine, tocmai prin mascarea problemelor pe care trebuie să le rezolvăm aici-și-acum. Ele ne ţin în loc la job, îî plictisesc pe cei din jur şi îi rănesc pe cei care ne iubesc. Cu toţii le avem şi le folosim din când în când; important e să ştim când nu ne mai sunt de folos şi să le dăm la o parte. Se crede că zilnic ne apărăm folosind cel puţin cinci astfel de apărări. Dacă le cunoastem, ne e mai uşor să le conştientizăm, să le folosim adecvat şi să realizăm atunci când “ne păcălim singuri”.

Există zece astfel de “mecanisme de apărare” pe care le folosim, de cele mai multe ori fără să fim conştienţi de ele:

  1. Negarea – nu admitem că avem o problemă.
  2. Proiecţia – aruncăm sentimentele negative din şi despre noi înşine către celălalt, ca şi cum el le-ar gândi despre noi.
  3. Internalizarea – avem o părere proastă despre noi înşine, ca să evităm gândul că nu suntem iubiţi de o altă persoană.
  4. Sublimarea – translatăm gânduri pe care le considerăm inacceptabile către alte tipuri de forme de manifestare (ex. prin artă). Este cel mai sănptos mecanism de apărare.
  5. Regresia – atunci când viaţa ni se pare grea, ne reîntoarcem simbolic şi experimentăm o stare din copilărie, când trăiam protejaţi şi fără griji şi e doar vina / responsabilitatea celor mai mari să rezolve problema care ne apasă.
  6. Raţionalizarea – explicaţii logice pentru adevăruri pe care nu le putem suporta.
  7. Intelectualizarea – căutăm apărări raţionale, intelectualizate, pentru eşecurile sau problemele noastre.
  8. Formaţiunea reacţională – facem exact opusul sentimentelor noastre iniţiale.
  9. Deplasarea – redirecţionarea sentimentelor negative şi pe care ne este ruşine să le recunoaştem (de cele mai multe ori, impulsurile agresive) către alte zone, care ne sunt mai la îndemână.
  10. Evadarea în fantezie – disocierea de realitate prin visare, cărţi, pornografie.

Pe larg, dar şi concis, despre mecanismele de apărare cu exemple, într-un scurt filmuleţ (în colţul din stânga sus, apăsaţi Playlist şi apoi 2/13 – Anna Freud):

Cum mă poate ajuta dacă vorbesc despre ce simt?

By Eseuri

Spuneam cu ceva timp în urmă că până la final de an răspund la principalele trei întrebări pe care le aud în cabinet. Despre prima dintre ele De ce sunt eu cel care trebuie sa se schimbe? am scris acum două săptămâni.

Astazi mergem mai departe. A vorbi despre ceea ce simți—în ce fel te ajută?

Întâlnesc mulți oameni care spun: de vorbit pot să vorbesc și cu o prietenă, sfaturi îmi poate da și ea, îmi e mai ușor să discut cu o persoană cunoscută, și mai ales pe care nu trebuie să o plătesc ca să mă asculte. Corect? Da și nu. Mai ales nu.

Este adevărat că orice persoană apropiată poate fi o resursă-ajutor deloc de neglijat în procesul terapeutic. Cu terapeutul te întâlnești o oră pe săptămână, în timp ce o persoană apropiată îți este la îndemână mult mai mult timp. Chiar îmi încurajez clienții1 să discute unele dintre lucrurile pe care le vorbim la cabinet cu cei de acasă, în masura în care consideră util, pentru a beneficia și de suportul lor în efortul de schimbare prin care trec.

Cu toate astea, nu este suficient. Care este, așadar, beneficiul de a discuta cu un terapeut? Care e rostul unei vizite săptămânale de 50 de minute pentru a cere ajutor calificat plătit? Ce rost are vorbăria?

Iata mai jos cinci dintre beneficii:

  1. Vorbitul pune ordine în gânduri. Gândul e un copil fugar și pus pe șotii, care nu are consistență. La fel ca și scrisul, vorbitul obligă gândul să se disciplineze, să prindă formă, să aibă contur. Și, cel mai important, să se aștearnă într-o logică ce lasă să se vadă toate imperfecțiunile și toate rănile, căci fără această privire lucidă nici o vindecare nu este posibilă.
  2. Vorbitul scoate de prin cotloane informații și legături mai putin conștientizate. Am asistat, de nenumărate ori, la „—Stai, abia acum când spun lucrurile astea îmi dau seama că de fapt…” și „—Ciudat, nu m-am gândit niciodată la asta până acum!”. Vorbitul are meritul de a ne face mai conștienți de gânduri.
  3. Terapeutul este pregătit să identifice patternuri disfuncționale de gândire și reacție. Terapeutul nu este un ascultător ca oricare altul. Spre deosebire de un prieten, terapeutul are „cutiuțe secrete”, obținute în ani de formare, în care istoriile de viață, frustrările, neîmplinirile se așează cu grijă și își arată legăturile: slabe, vulnerabile, solide, mincinoase, autentice…
  4. Terapeutul nu dă sfaturi. El este o „oglindă binevoitoare” care reflectă înapoi, într-o formă mai distilată, ceea ce a receptat de la client. Prietenii, colegii, rudele dau sfaturi, ei sunt, de multe ori, experți în cum să ne trăim viața. Terapeuții nu. Cine sunt eu să îmi asum aroganța de a-ți spune cum să-ți trăiești viața? Psihoterapeutul este precum un antrenor pentru un atlet: eventual, îi poate da apa și prosopul și îl încurajează de pe margine, însă nu va alerga niciodată în locul lui. Unii clienți se simt dezamagiți de asta: „—Cum, vin aici și nu-mi spui ce sa fac? Ce fel de psiholog ești tu?” Unul care are încredere că poți găsi soluția în tine însuți, cu ajutorul meu. Unul care te respectă suficient de mult încât să nu dicteze cum să traiești.
  5. Terapeutul este legat prin „juramânt” (similar juramantului lui Hipocrate, în cazul medicilor) să păstreze confidențialitatea deplină asupra celor discutate în cabinet. Asupra sufletelor care se deschid în palmă sa în speranța vindecării.

Revin, până la finalul anului, așa cum am promis, și cu răspunsul la cea de-a treia intrebare: „Care e rata ta de succes—câți clienți își rezolvă problema față de câți vin la terapie?”

De ce eu sunt cel care trebuie să se schimbe?

By Eseuri

Doamne, dă-mi seninătatea de a accepta lucrurile pe care nu le pot schimba, curajul de a schimba lucrurile pe care pot să le schimb, și înțelepciunea de a ști să le deosebesc.

De ce eu sunt cel care trebuie să se schimbe?
  1. Pentru că e o iluzie să crezi ca îi controlezi pe ceilalți să facă o schimbare în locul tău.
  2. Pentru că a-i schimba pe ceilalți e o formă mai mult sau mai puțin subtilă de manipulare.
  3. A nu face nimic, sperând că schimbarea va veni de la celălalt, nu face decât să amane o schimbare benefică.
  4. Pentru că e singurul lucru pe care îl poți face, în afară de a aștepta la nesfârșit ca salvarea să vină din afara ta.
  5. Pentru că poți face ca lucrurile să se transforme în direcția pe care o vrei tu.
  6. Pentru că tu, omule, ești un luptător și un cuceritor de teritorii necunoscute.
  7. Pentru că numai tu poți ști cu adevărat ce îți dorești.
  8. Pentru că cel de lângă tine, văzându-ți curajul, poate că va începe să se schimbe și el.
  9. Pentru că una dintre cele mai mari iluzii ale oamenilor este să creadă că atunci când ei stau și se gândesc, timpul se oprește și îi așteaptă.
  10. Pentru că poți.

Efectele perverse ale iubirii de mamă (2)

By Eseuri

De fapt, postul ăsta ar fi trebuit să se numească „De ce copiii răi sunt întotdeauna băieți?”, după cum spunea o fată din clasa a doua, rostogolind-și ochii în timp ce spunea acest fapt cu valoare de evidență pentru ea.

Fetele? O încântare pentru doamna învățătoare: caline, dulci, pisicoase, zâmbitoare, care ți se bagă pe sub piele. Băieții? Numai necazuri: aleargă nebun, se bat, nu stau locului, nu învață. Clișee, nu? La fel de clișee precum acoperitul fetelor în roz și al baieților în albastru încă de când s-au născut. Ca să nu contribuim la un clișeu, ar fi bine să nu hrănim nici un altul.

Băieților li se cumpără mașini și arme și Lego, ca să-și dezvolte capacitățile pragmatic-raționale. Fetele primesc în dar păpuși, să învețe roluri empatice și profund emoționale. și ne mirăm mai apoi că bărbații conduc mașinile, se descurcă fără hartă, iar femeile citesc și sunt mai empatice și mai sociabile? Sau că domnișoarele lumii își așteaptă prințul pe cal alb, care le cântă serenade și le aduce flori, și el se încăpățânează să nu apară?

În spatele fiecărui băiat needucat emoțional se află un prinț în căutarea fetei pe care să o iubească așa cum nu l-a învâțat mama lui.

„Și băieții plâng câteodată” spunea, plângăcios (cum altfel?), Dan Bitman.

„Big boys don’t cry”, spune Lucky Dube și mulți alții pe lângă el.

Băieţii suferă de ignoranţă emoţională, determinată de lipsa de educaţie emoţională; ei sunt crescuţi în cultura cruzimii, oferind răspunsuri tipic bărbătești—furie, agresivitate şi interiorizare a emoţiilor. Băieţii au nevoie de un vocabular emoţional care să le amplifice capacitatea de a se exprima în alte moduri decât prin furie sau agresivitate.

„Un băiat trebuie să vadă şi să creadă că emoţiile fac parte în mod natural din viaţa unui bărbat.”—Thompson Kindlon, Crescându-l pe Cain. Să ocrotim viaţa emoţională a băieţilor

„Băieţii care au probleme în a-şi gestiona propriile emoţii vor ignora în totalitate semnele care indică supărarea altcuiva.” (idem)

Nu avem soţi, iubiţi, copii, taţi empatici. I-am crescut încât să fie? S-a demonstrat ştiinţific că nivelul ridicat al testosteronului e mai degrabă un efect decît o cauză a agresivităţii. Să nu dăm vina pe geneză şi nici să nu ne învinovăţim în totalitate.

Nu sunt întotdeauna puternic(ă).

Iată un exemplu de educaţie emoţională defectuoasă:

„—Mami, de ce trebuie să stau în scaunul de maşină dacă tu nu stai?”. Mama îi răspunde cu un discurs despre siguranţă ţi îi povesteşte că e ilegal pentru un copil să meargă cu maşina fără scaun special. Datorită răspunsului ei atent, copilul se simte recompensat că a întrebat cum funcţionează lucrurile şi, prin urmare, e încurajat să mai întrebe şi altă dată.

Dar când, a doua zi, a arătat spre un băieţel care plânge în parc şi a întrebat-o pe mama lui de ce, ea i-a dat un răspuns mai scurt şi mai puţin argumentat:
„—Nu ştiu, pur şi simplu plânge. Haide, să mergem. Nu e politicos să te holbezi.”

Ciclul primar e un mediu feminin, populat de personaje cu fustă şi care par să aibă, a priori, ceva împotriva baieţilor agitaţi.

Aparent, pe fete le potoleşti ţipând la ele, iar pe băieți—bătându-i, pe motiv că ţipatul nu-i doare. Îi doare la fel de mult ca şi pe fete, numai că nu au voie să arate asta.

Băieţilor li se spune că faptul că sunt răi vine din interiorul lor. Ei au, însă, aceeaşi cantitate de nelinişte şi frustrare în ei ca şi fetele numai că, despre deosebire de fete, care au învăţat de la mamele lor să-şi ventileze frustrarea verbalizându-şi emoţiile, băieţii scapă de stările interne negative prin acţiune.

La şedinţele cu părinţii, părinţilor de băieţi li se spune despre actele de război, iar părinţilor de fete—despre cum vin ele machiate la şcoală. Cu siguranţă că unii băieţi au momentele lor de cochetărie, iar fetele—momentele lor de amazoane. Numai că nimeni nu vorbeşte despre asta. Sau când se vorbește, se vorbește așa: „Fata mea e cam băiețoasă, nu știu ce să mă mai fac cu ea” și „Băiatul meu e feminin, nu îi place fotbalul, răd toți copiii din clasă de el. Mi-e frică să nu ajungă gay.”

Indienii Pawnee din America îşi călesc băieţii aruncându-i în zăpadă. Discplinarea aspră şi fără emoţii e zăpada modernă? Big boys don’t cry because they have not been taught how to. Băieţii mari nu plâng pentru că nu au învăţat cum să o facă în aşa fel încât să nu se simtă fete. Să nu se simtă de c***t.

Am un băiat. E greu să-l învăț ce sunt alea emoții, empatie, lacrimi ca eliberare, ca bucurie, ca slăbiciune normală. Dar nu mă dau bătută. Pentru că acolo, undeva, se află o fată care îmi va mulțumi.

Sentimente
Ce vrei să fii când vei fi mare?

Efectele perverse ale iubirii de mamă (1)

By Eseuri

Probabil că am să enervez, aşa că spun, încă de la început, că eu însămi tind, uneori, să fiu o mamă-elicopter.

Perversitatea neintenționată a bunelor intenții vine din nevoia de a oferi copiilor, în epoca tuturor posibilităților, tot ce le-a lipsit lor înșile. Generaţia Y este incapabilă să crească din cauza părinţilor-elicopter1. Părinţii-elicopter zboară jos, la mică altitudine; ei mai sunt cunoscuţi şi sub numele de părinţi-uliu, hiper-prezenți fizic, însă, uneori, absenți psihologic.

Copiii părinților-elicopter au auzit mai des „da” decât „nu” şi nu au învăţat ce înseamnă frustrarea. În schimb, părinţii o vor resimţi pe deplin câţiva ani mai târziu, confruntați cu „ingratitudinea” copiilor lor deveniţi adulţi: „Îmi trânteşti uşa în nas, după tot ce am făcut pentru tine?”

În ultima jumătate de secol, experiența tinerilor cu vârsta între 18–29 de ani s-a schimbat dramatic în societățile industrializate. La o vârstă la care părinții lor se căsătoreau și făceau copii, tinerii își cântăresc încă opțiunile, creând, practic, încă un stadiu de dezvoltare între adolescență și vârsta adultă tânără.

Unii spun că generația Y este o generație narcisică; alții spun nu numai că acest lucru nu e adevărat, dar mai ales că nici nu există vreo generație Y și că fiecare dintre noi am fost o astfel de generație față de părinții nostri; singura diferență ar reprezenta-o avântul tehnologic.

Problema nu este însă că ei au o părere prea bună despre ei înșiși. Cea mai grea provocare cu care se confruntă copiii părinților-elicopter este să-și gestioneze conflictele, dezamăgirile, depresiile și să gândească pe cont propriu, atâta vreme cât părinții rezolvă fiecare situație, oricât de minoră, în locul lor.

Un studiu apărut în 2013 în Journal of Child and Family Studies arată că studenții care au fost crescuți de părinți-elicopter au arătat nivele ridicate de depresie și utilizare a medicamentelor anti-depresive. Cercetătorii sugerează că o educație prea intruzivă împiedică dezvoltarea autonomiei și competenței. Astfel, părinții-elicopter determină o dependență crescută, ca și o capacitate redusă de a duce la bun sfârșit sarcinile, fără supraveghere parentală.

Un alt studiu, realizat de Adecco anul trecut în US, a arătat că 8% dintre absolvenții de colegiu merg cu părinții la interviurile de angajare. Micro-managementul la el acasă? Freud vorbea de sindromul mamei castratoare. O sută de ani mai târziu, dăm cu pietre în Freud și ne găsim în același loc. Cine nu studiază greșelile trecutului e condamnat să le repete. Dar știm cum să NU le repetăm?

„A fost un moment amar pentru noi.”—Erma Bombeck

Cauze posibile:

  1. Creșterea duratei / speranței de viață, care face ca evenimentele vieţii să apară mult mai târziu comparativ cu generaţiile anterioare.
  2. Joburi din ce în ce mai greu de găsit chiar pentru absolvenții de studii superioare, ceea ce limitează / întârzie obținerea independenței financiare față de părinți. O diplomă de facultate astăzi este echivalentă uneia de bac de acum două generații.
  3. Nevoia ca părinții să ajute la creșterea copiilor, din cauza plafonului de plată pentru mamele cu joburi bine plătite.
  4. Răspândirea telefoanelor mobile, considerate de către profesorul Richard Mullendore de la Universitatea din Georgia, drept „cel mai lung cordon ombilical care a fost inventat vreodată.”

Efecte perverse la adulţi:

  1. O dată plecaţi de acasă—imposibilitatea de a-şi gestiona timpul fără supravegherea unuia dintre părinţi: procrastinare masivă
  2. Clienţi în cabinete care fac masterate peste masterate ca să nu devină „prea devreme” adulți (unii dintre ei au deja 30 de ani), speriați de ideea de a trece la vârsta adultă.

Legitimitatea părinţilor nu mai este aceeaşi de acum câteva generaţii; ea trebuie recucerită şi redefinită. Astăzi, părinţii trebuie să fie, cel mult, un GPS existenţial pentru copiii lor. Părinţii părinţilor-uliu erau fermi; aceştia din urmă sunt binevoitori. Locul ideal între aceste două extreme este o fermitate binevoitoare, căci, dacă întrebaţi un adolescent de astăzi cum îşi va creşte copiii, el va fi spune: „Voi fi sever!”

Ce vrei să fii când vei fi mare?

Părinţilor, astăzi, le e greu. Revoluţia digitală îî bulversează: o dată că nu mai pot reproduce reperele cu care au crescut şi pe care le-au învăţat de la părinţii lor, şi apoi că au nevoie să ceară sfatul copiilor lor cu privire la o serie de lucruri, de la modul în care funcţionează telefonul mobil şi până la semnificaţia întortocheată a emoticoanelor.

Copiilor, astazi, le trec prin cap gânduri de sinucidere la terminarea unei relaţii amoroase care se incheie după patru luni, în timp ce, acum câteva generaţii, acelaşi lucru se rezolva cu câteva şnapsuri în plus la bar.

Unde este linia fină între viziune și halucinație în ce privește democrația copiilor? Câți ani sunt, în realitate, între:

Copilasul răsfățat
De mămică-i alintat.
L-a luat pe NU în brațe
Și nimic nu știe face.
—„Nu pot singur!” zice-ntr-una
Și-așteaptă să vină buna.
Dar aici, la gradiniță
Și baieți, ba și fetițe
Se descurcă singurei.
Haide, uită-te la ei
Și încearcă și tu! Vrei?”

și:

„Understand? I love you dragă
cum the hell să-ți mai vorbesc
you are totul pentru mine
and I want să te-ntâlnesc.

But is dificult, vezi bine
căci your mother e pe fază
și din five în five minute
carefully te controlează.”

Citește partea a doua